Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Analiza unui meteorit literar

        de Gabriela Gheorghişor

Când am scris despre Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), intitulându-mi cronica „Îmblânzirea monstrului”, nu ştiam că Mircea Mihăieş va scrie o trilogie dedicată lui Joyce, iar ultimul volum, Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2021), va pune sub lupă cea din urmă carte a celebrului scriitor irlandez. Dacă am văzut în Ulysses un monstru literar cameleonic, cum aş putea să definesc imposibilul, obscurul, „ininteligibilul” Finnegans Wake? Având scheletul epopeii homerice, Ulysses devorează tradiţia literară, încorporând-o într-o formulă narativă dificilă, dar încă recognoscibilă. Finnegans Wake, tot într-un jind totalitar, metabolizează precedenţa istorică, făcând-o de nerecunoscut: „E o stranie jucărie uriaşă, la fel de cumplită ca un meteorit căzut în mijlocul unui oraş hiperaglomerat”. Experimentalismul radical, care-l face să par㠄groparul întregii literaturi de până la el”, transformă Finnegans Wake într-o creaţie înspăimântătoare, misterioasă, năucitoare, venită parcă dintr-un viitor halucinant al omenirii. Mi-l imaginez ca pe o instalaţie uluitoare, un laborator special în care un uriaş creier uman este conectat la diverse aparate, pentru a-i înregistra şi înţelege funcţionarea organică, dar şi enigmaticele procese psihice aferente. Joyce împrumută halatul medicului, al omului de ştiinţă, fiind observatorul acestui mecanism complicat, însă, deopotrivă, şi mantaua neagră a alchimistului, a solomonarului, într-un joc periculos, pe viaţă şi pe moarte, întrucât creierul supus cercetării pare să fie tot al lui, ca un hard extern legat de organul-sursă ori matrice. Dacă în O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei (2019), Mihăieş descifreaz㠄encefalograma” unui personaj feminin sau the stream of consciousness, în Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului, provocarea se dovedeşte şi mai mare. Activitatea mentală a mai multor entităţi ficţionale iese din cadrele psihologiei sau ale neuroştiinţelor, racordându-se la fluxul istoriei universale şi al inconştientului colectiv, devenind o ontologie sui generis a unei planete arhi-, meta- şi post-umane (nu pentru că omul lui Joyce n-ar mai fi unul din carne şi sânge, ci pentru că arcanele subconştientului său rivalizează cu inteligenţa artificială, cu un gigantic server al memoriei umanităţii, iar posibilităţile lingvistice combinatorii par infinite, ca într-o vastă reţea de link-uri şi hyperlink-uri).

Am făcut această introducere doar pentru a sublinia, o dată în plus, dificultatea şi cutezanţa demersului lui Mircea Mihăieş, exeget cu o răbdare de benedictin, cu o rară erudiţie şi cu o extraordinară putere analitic-interpretativă. Chiar dacă există o impresionantă bibliografie critică despre opera joyceană, orice nouă lectură a lui Finnegans Wake, carte în egală măsur㠄hipnotic㔠şi exasperantă, este „o cursă cu obstacole”, pe „un câmp minat”, o coborâre într-un labirint tenebros, întrucât „ţintele lui Joyce sunt necunoscutul, de neatinsul minţii şi întunecimea misterioasă”, transpuse într-o compoziţie voit ermetică, mozaicată, caleidoscopică, fragmentară, contradictorie, cvasi-enciclopedică, impredictibilă, un amalgam complex al lumilor interioare şi exterioare, dar şi un Turn Babel al limbilor, care a creat un idiom unic, finneganeza. Cartea lui Joyce nu seamănă cu nimic anterior (nici posterior, păstrându-şi, de fapt, singularitatea), depăşind paradigma modernismului (ilustrată strălucit prin Ulysses) şi anunţând, prin această impuritate extremă, o poetică postmodernistă. I s-au găsit corespondenţe din sfera altor arte, gen pictura cubistă ori muzica dodecafonică. Unii comentatori au văzut în ea doar o proliferare monstruoasă a limbajului sibilinic, un artefact ilizibil şi incomprehensibil, echivalent cu un neant al sensurilor şi cu moartea literaturii. Din această cauză, una dintre mizele implicite ale întreprinderii lui Mihăieş este şi aceea de a arăta că Finnegans Wake nu se reduce la un golem lingvistic ingenios, bazat pe o uimitoare dexteritate combinatorică şi pe o virtuozitate stilistică inegalabilă. Astfel, criticul îl distinge de experimentele pur apocaliptice ale avangardei istorice, explorarea joyceană a subteranelor întunecate ale minţii şi ale limbajului fiind un nou mod, insolit, de a concepe literatura, „o casă de naşteri în care îşi aşteaptă venirea pe lume noile forme de exprimare a perplexităţii omului în faţa destinului”.

Cum luminează Mihăieş „noaptea textual㔠a lui Finnegans Wake? El spune că lectura ideal㠄ar trebui să fie una instantanee, în care toate cele 628 de pagini ale cărţii ar fi parcurse simultan”, întrucât ciobul reflectă întregul şi întregul nu poate fi perceput decât prin luminozitatea tuturor literelor. Neavând o asemenea capacitate supranaturală, a recurs la o lectură progresivă, a paşilor mici, cuvânt după cuvânt. Mihăieş o numeşte tehnica maşinii de cusut, care „străpunge materialul şi, totodată îl leagă, prin cusături dese, de fragmentul anterior şi de cel ulterior”. În fapt, multilingvismul ficţionalizat (pescuirea lexicală în circa şaptezeci de limbi), cuvintele-cufăr polisemantice, toate relaţiile fonetice, sintagmatice şi referenţiale din interiorul limbajului (maltratarea, mutilarea, dislocarea, deteritorializarea, permutarea, recompunerea, recontextualizarea vocabulelor) presupun o amplă operaţiune de arheologie lingvistică şi de decodificare, precum şi un detectivism ancorat în psihologie şi în Bibliopolis (decriptarea amplei reţele livreşti, meta- şi intertextuale). Este un fel de deconstrucţie a deconstrucţiei (realizate de Joyce), urmată de o corelare în spirală a sensurilor, de coagularea unor constelaţii psihologice, istorice, mitice, simbolice, până la configurarea unei semnificaţii generale sau a desenului din covor: „un amplu tratat de ontologie, şi o meditaţie despre soarta omului de-a lungul mileniilor, şi o enciclopedie a minţii omeneşti”. Joyce nu este numai un prestidigitator de geniu, ci şi un „filosof” al istoriei universale, şi un „poet” al condiţiei umane, descrise ca un melanj indiscernabil de sublim şi abjecţie, de sexualitate şi sfinţenie, de unicitate şi repetitivitate. Întregul parcurs hermeneutic este un du-te-vino euristic, o navetă permanentă de la close-reading la contextualizare istorico-literară şi metacritică. „Drama cărţii” nu constă în absenţa, ci în excesul de sensuri, care atrage după sine un exces al interpretărilor, nu doar diverse, ci şi, adesea, paradoxale şi contradictorii. De aici rezultă şi senzaţia frustrantă că esenţa scapă mereu, că adevărurile şi epifaniile textuale sunt întotdeauna parţiale şi provizorii. Pe un teren stabil se desfăşoară însă identificarea multiplelor procedee şi tehnici literare utilizate de Joyce, unele cunoscute deja din Ulysses: bricolajul, poliglosia, codificarea criptică sau cratylismul, derivarea poetico-semantică, malapropismul, arlechinada lingvistică (aliteraţii, asonanţe, rime interne, onomatopee, anagrame, palindromuri, calambururi, acrostihuri), tehnica acumulării, principiul listei, catehismul, juxtapunerea aleatorie a secvenţelor, polifonia, telescopajul, dicteul automat, metoda corespondenţelor, condensarea simbolică, fluxul conştiinţei, tehnica incantaţiei, limbajul oniric şi al schizofreniei, hiper-realismul detaliilor, tehnica amânării, extensivitatea metamorfică ori principiul labirintului de oglinzi, identitatea formă-fond, metoda reluării, elipsa, metafora, metonimia, parabola, parodia, intertextualitatea, tehnici cabalistice, numerologice etc.

Lucrarea lui Mihăieş are şase capitole: după cel introductiv („Înainte de cădere”), „Noaptea întunecată a textului” povesteşte istoria scrierii „cărţii blestemate” a lui Joyce (care a durat vreo şaisprezece-şaptesprezece ani), „orbecăiala” literară suprapunându-se suferinţelor oculare ale autorului, o aventură a căutării tonului şi a structurii, o epopee a redactării în care lupta cu scrisul a fost acompaniată de probleme financiare, de sănătate (nu doar operaţiile la ochi), familiale (moartea tatălui, boala psihică a fiicei – schizofrenia), de certurile cu vechii susţinători şi prieteni (printre care T.S. Eliot şi E. Pound), de strategiile şi stratagemele de promovare sau de orientare a interpretării (publicarea fragmentelor din Work in Progress în reviste şi a capitolelor în broşuri independente, apariţia unui aparat exegetic înainte de terminarea romanului etc.), de „cruciada pueril㔠împotriva editorilor (englezi şi americani, cartea fiind proiectată să apară în acelaşi timp în Marea Britanie şi S.U.A.); practic, Mihăieş nu narativizează numai geneza lui Finnegans Wake, ci încearcă să descopere şi subtilele relaţii între biografie şi creaţie. „În căutarea apostrofului pierdut” oferă o explicaţie a titlului, cu toate implicaţiile (gramaticale, textuale, culturale) şi semnificaţiile sale. „Onirospaţii, onirocorpuri, oniromodele” caută să desluşească geografia şi spaţiile reale şi ficţionale, rolul lor în economia romanului, genealogia şi tipologia personajelor, filiaţiile, afinităţile elective şi modelele importante (Biblia, Dante, Cusanus, Bruno, Vico, Michelet, Quinet, Freud, Jung etc.). Joyce a preluat în mod creator idei şi teorii filosofice, de pildă, teoria viconiană a ciclurilor istorice a transpus-o la nivel formal în structura circulară a cărţii, iar celor trei vârste ale umanităţii le mai adaugă una, ricorso, după principiul nietzschean al eternei reîntoarceri a identicului; teoria „universaliilor poetice” îl ajută la construcţia personajelor, ca şi ideea de coincidentia oppositorum (via Bruno) ş.a.m.d. „Anul unu” prezintă/ comentează receptarea critică a romanului în primul an de la publicare. După aceste preliminarii istorico-(meta)critice, încercuiri din unghiuri diferite ale ciudatei plăsmuiri joyceane, „De veghe la Finnegans Wake” intră în analiza propriu-zisă, una aproape didactică prin abordarea cronologică a celor patru capitole ce alcătuiesc amplul edificiu oniro-textual, dar şi prin limpezimea ipotezelor (recompunerea unui fir narativ) şi a interpretărilor, pentru a revela semnificaţiile de profunzime ale romanului. Lectura lui Finnegans Wake, „râul-text” sau textul-râu, un „poliedru” în care intră un şir nesfârşit de travestiuri lingvistice şi identitare, un imens sistem al oglindirilor şi al deformărilor, de la particular/ concret/ individual până la arhetipal/ simbolic/ universal, este o incitantă questă a Sensului, care pare că se destramă pe măsură ce se articulează chinuit, ca pe un drum al Calvarului.

Cine se încumetă să accepte „sadismul ludic al scriitorului de a scurtcircuita habitudinile de lectur㔠şi vrea să înţeleagă acest text aparent impenetrabil găseşte în Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului un ghid perspicace şi o interpretare inspirată. Că Mircea Mihăieş are vocaţia monumentalului am spus-o încă de la apariţia primului volum al trilogiei despre Joyce. Aş mai adăuga doar că marele scriitor şi-a găsit şi în cultura română un exeget pe potriva tenacităţii, a inventivităţii şi a imaginaţiei sale debordante.

© 2007 Revista Ramuri